Sunt cărți la care abia aștept să ajung. Le dau startul cu o emoție calculată, asta după ce le-am pus undeva, bine, deoparte și am adunat mental zilele până le vine în sfârșit rândul. Așa și cu aceasta. Abia așteptam, dar până la final am simțit apăsarea unei scrieri incomplete, naiv tratate pe alocuri, grăbite unde nu era cazul și extrem de detaliate în unele scene cărora nu le-aș fi acordat mai mult de două paragrafe, pentru a evita să mențin cititorul într-o stare inutilă de așteptare.
Ei bine, cam așa a decurs pentru mine lecturarea acestui roman. Am lăsat să se așeze o zi inainte să scriu despre el, tocmai pentru a mă asigura că nu sunt prea drastică. Așa că o să vă povestesc câteva detalii despre intriga acestuia:
Iuno și fratele său mai mic, Boy, locuiesc de când erau mici, izolați, pe o insulă, alături de părinții lor. Nu au amintiri clare legate de ce s-a întâmplat înainte de venirea lor aici, dar știu că este necesar să fie constant vigilenți deoarece existența lor acolo este una secretă și primejdioasă.
Povestea care le-a fost spusă de către adulții care îi veghează și protejează este aceea că, cu mulți ani în urmă, tatăl lor a denunțat niște oameni răi care își doresc să se răzbune și singurul loc unde sunt în siguranță este această insulă retrasă, situată între Țările de Sus și Țările de Jos, unde Străinii nu le cunosc locația și Gardienii sunt cei care la nevoie îi ajută cu provizii.
Lipsiți de contactul cu realitatea și fără informații suplimentare pe care să le poată pună cap la cap, naivitatea celor doi copii atinge cote maxime, în ciuda vârstelor de 16, respectiv 12 ani.
Când apar întrebări, ele sunt ferm înbușite și atmosfera se schimbă vizibil în familie. Majoritatea subiectelor de discuție sunt tabu, inclusiv ceea ce s-a întâmplat cu sora lor mai mare care este îngropată în pădure și despre care părinții au relatat că Străinii au ucis-o după ce a încercat să evadeze înot de pe insulă.
În mijlocul acestei atmosfere sumbre și restrictive, în care adolescenții sunt încă hrăniți cu povești precum Degețica și Scufița Roșie, un eveniment vine să le schimbe cursul lucrurilor.
Bătrânul poștaș care le aduce corespondența, o zărește pe Iuno, după ce aceasta încalcă regula de a se ascunde când vine cineva în vizită. La scurt timp după acest incident, tatăl revine rănit acasă, după ce fusese plecat cu barca pe teritoriul Străinilor și agită spiritele, menținând o stare crescută de tensiune legată de anticiparea unui atac.
Când, într-o noapte, Iuno se întâlnește în pădure cu Luca, un tânăr de care se amorezează ulterior și care îi explică că sunt în pericol, trăind în minciună în tot acest timp, lucrurile se schimbă. Iuno începe să investigheze poveștile legate de Străini și atrage furia părinților. Poveștile ce i se spun pentru a-i controla comportamentul, sunt legate de ideea de a fi incluși într-un program de protecție a martorilor, dar lucrurile par să nu se potrivească.
Știu până aici sună bine, doar că povestea scârțâie, fiind construită neconvingător. Modul în care insula e izolată și felul în care casa pare constant bine dotată cu orice ar fi nevoie, ar fi necesitat o planificare atentă, anterioară mutării efective, ceva ce ar fi lăsat urme depistabile.
Dispariția copiilor, care se dovedește ulterior că fuseseră răpiți, pare dificil de crezut că mai este încă un subiect de actualitate pentru organele de cercetare, deși au trecut mai bine de 10 ani. Apoi, în teren, în recunoaștere este trimit Luca, un tânăr lipsit de abilități, care, complet neprofesionist și nerealist, se amorezează de Iuno de la prima vedere. Misiunea de salvare se dovedește a fi de fapt descinderea în teren a unui singur om, Luca, o misiune finalizată prost, după ce suntem chinuiți cu scene interminabile care descriu acțiuni simple de luptă și strategie de baltă.
Per total, ideea e bună, ar fi putut duce la un thriller fain, manipulator și cu atenție pe detalii psihologice fine care să accentueze relația toxică dintre victimă și abuzator. Construcția ar fi putut fi mai bine planificată, povestea ceva mai convingătoare, finalul, cu siguranță mai de impact. Am apreciat, în schimb, că lungimea cărții nu a fost una mare, ar fi devenit tragic dacă se lungea mai mult pelteaua.