Dacă ar fi să descriu pe scurt experiența cu „Am locuit cândva aici” de Marcus Kliewer, aș spune că e genul de carte care te prinde liniștit și apoi, fără să-ți dai seama exact când, începe să-ți dea senzația că ceva e profund greșit. Nu neapărat în poveste, ci în felul în care tu percepi acțiunea.
Povestea pornește destul de simplu: Eve și partenera sa, Charlie cumpără o casă veche, într-o zonă izolată din pădure, cu intenția clară de a o renova și a o vinde pentru profit. Nimic suspect până aici. Doar că, într-o zi, în timpul unei furtuni de zăpadă, apare la ușă Thomas Faust cu familia lui. Politicos, calm, amuzant, spune că a locuit cândva acolo și că ar vrea să le arate copiilor casa. Eve, dintr-un amestec de bun-simț și poate prea multă dorință de a fi plăcută, îi lasă să intre. Și de aici începe totul.
Oamenii ăștia nu se comportă ca niște vizitatori. Nu întreabă prea mult, nu ezită, nu se simt stingheri. Din contră, intră în camere ca și cum le-ar aparține, povestesc întâmplări bizare din trecutul casei și, încet-încet, creează senzația că Eve și Charlie sunt… cele care nu ar trebui să locuiască de fapt acolo.
Deși e un roman horror, părțile cu tentă terifiantă nu sunt atât de des întâlnite. În prima parte nu se regăsesc aproape deloc. Doar tensiunea și neîncrederea care se strecoară printre filele poveștii creionează acest stil. Totul se strecoară lent din replici, gesturi, din felul în care Thomas vorbește, foarte sigur pe el, aproape deranjant de sigur. E genul de personaj care nu ridică tonul, dar te face să te simți mic în preajma lui.
Furtuna îi împiedică să plece, apoi fiica lor dispare în subsol într-un joc de-a v-ați ascunselea care scapă de sub control. Cu toate acestea familia pare obișnuită cu astfel de comportamente deplasate. Apoi dispare Charlie. Aparent pleacă dimineață să rezolve ceva în oraș și apariția sa târzie schimbă complet direcția romanului. Până atunci mai puteai să te convingi că poate e doar o situație ciudată, dar gestionabilă. După dispariția ei începe cu adevărat paranoia. Astfel, Eve se trezește singură într-o casă care parcă nu mai e a ei, înconjurată de oameni care se comportă ca o familie perfect normală… doar că nu e familia ei. Sau e?
Autorul nu îți oferă răspunsuri clare. Nu știi dacă e vorba de ceva supranatural, de o manipulare extremă sau dacă mintea lui Eve începe să cedeze și tocmai această ambiguitate face cartea să funcționeze, pentru că te obligă să alegi tu o variantă și niciuna nu e confortabilă.
Finalul nu vine cu o rezolvare clasică, dar investighează o pistă sumbră pornind de la copilăria lui Thomas care povestește despre sora sa Alison care a înnebunit și a început să nu mai recunoască oamenii din jurul său, pe care îi acuza că au fost înlocuiți cu falsuri. Dar și Thomas are de ascuns multe aspecte care pun la îndoială varianta sa legată de ce s-a întâmplat cu adevărat în copilărie.
Tensiunea escaladează în a doua parte a cărții când Eve se trezește într-o luptă de supraviețuire pe care nu o înțelege și căreia nu îi vede rezolvarea. Finalul e lipsit de explicații satisfăcătoare. Din contră, rămâi cu senzația că casa a câștigat. Că nu e vorba despre fantome în sensul clasic, ci despre un spațiu care își impune propria realitate și își „alege” locatarii. Iar Eve, în forma sa actuală, pur și simplu nu se potrivește în scenariul casei.
Dacă vrei o poveste clară, cu logică bine închisă, s-ar putea să te enerveze cartea. Dacă îți place senzația confuză și acceptarea ideii că nu vei știi de fapt niciodată care este varianta corectă, reală, atunci e exact ce trebuie.
Stilul e simplu, ușor de citit, dar foarte eficient în a construi tensiune. Nu e genul de horror cu scene grafice sau sperieturi ieftine. E mai degrabă un disconfort constant, o senzație că realitatea se fisurează puțin câte puțin.