Mă sperie bătrânețea,
cu pielea ei zbârcită
și dârele de tristețe ascunse.
Mi-e teamă —nu de singurătate,
ci de țipetele ruginite,
împotmolite într-o trahee obosită,
de tăcerea care cade
când orice cuvânt nu mai contează.
De venele varicoase,
și petele maronii
desenate de un ficat
ce nu mai dansează cu niciun cocktail,
și evită orice țigară aprinsă.
De pielea scârbită
de partide de sex ce nu mai au
nicio amintire de adulter.
Mi-e silă de aglomerația din tramvaie,
de mirosul statut al cozilor la ajutoare sociale,
de vizitele nepoților
care te privesc cu milă
în timp ce șoptesc părinților
că ar vrea să plece acasă.
De durerile de spate,
părul tocit
și zâmbetele lipite cu corega.
Și totuși,
poate într-o dimineață tăcută
voi afla că pielea asta,
cu toate ridurile și petele ei,
e doar harta unui drum lung,
și că frica nu e sfârșit,
ci dovada că am fost
cândva vie.