Ultima zăpadă începe simplu: Joe Talbert, student sărac, plecat de acasă unde locuia cu mama sa alcoolică și fratele bolnav de autism, primește ca temă să scrie biografia unei persoane. Doar că omul ales, Carl Iverson, e un veteran condamnat pe viață pentru uciderea unei adolescente, care își trăiește ulimele zile bântuit de cancer într-un azil retras. Astfel, ce pare un proiect banal devine o investigație morală.
Pe măsură ce Joe îi ascultă povestea lui Carl începe să aibă îndoieli legate de vinovăția acestuia. Ancheta e plină de inconsecvențe, martori importanți sunt ignorați și rezoluția sistemului care își dorea închiderea cazului, a fost una grăbită.
Dar miza reală nu e cazul. E Joe. Pentru că, în paralel, el ascunde un incident recent, violent, în care a ales să tacă, iar cartea face legătura dureroasă între adevăr spus prea târziu și vină care nu dispare.
Cu fiecare pistă pe care Joe ajunge să o investigheze, se confruntă tot mai mult cu nepăsarea și mentalitatea obtuză a celor din jur, care nu își doresc dezgroparea unui caz vechi de treizeci de ani care să le puncteze incompetența.
Cine este cu adevărat criminalul care a ucis o fată de 16 ani și a incinerat-o în garajul lui Carl și cum a reușit să își ascundă fapta în tot acest timp?
Finalul nu e triumfal: Carl moare înainte să fie exonerat oficial. Dreptatea vine, dar incomplet, iar Joe rămâne cu lecția grea că adevărul contează chiar și atunci când nu mai salvează pe nimeni.
Allen Eskens scrie un thriller calm, profund uman, despre empatie, vină și responsabilitate. Ultima zăpadă nu e despre crimă, ci despre ce faci când știi adevărul și alegi dacă îl spui sau nu.