Cartea Oanei Nicolau pornește de la poveștile mai multor femei cu care autoarea, psihoterapeut de profesie, a lucrat în terapie și construiește în jurul lor povestea Anei, o femeie cu tulburare borderline, care trăiește permanent între extreme și pare incapabilă să găsească un punct de echilibru.
Ana este femeia care se teme atât de tare că va fi abandonată, încât face tot posibilul să provoace exact abandonul de care se teme. Îi testează pe cei care o iubesc, îi împinge până la limită, manipulează, provoacă certuri, are crize, caută validare prin sex și se pedepsește în toate felurile în care știe, pentru că undeva în interiorul ei există convingerea că nu este suficient de bună pentru a fi iubită.
Are și explicații pentru mecanismele astea: o copilărie fără tată și o mamă plecată la muncă în Italia, pe care o vede doar din când în când, multă frustrare, multă nevoie de afecțiune și, peste toate, frica permanentă de abandon.
Ideea nu este rea deloc. Din contră, mecanismul de autosabotare, nevoia de confirmare și oscilația între idealizare și respingere puteau construi un personaj foarte interesant. Problema mea a fost că nu am rezonat deloc cu felul în care a fost spusă povestea.
Mi s-a părut scrisă molatec, iar dialogurile dintre personaje mi-au sunat artificial. Totul are un aer prea explicativ, prea pregătit să demonstreze ceva, iar pe mine m-a scos din poveste în loc să mă bage în ea, iar povestea romantică m-a pierdut de tot.
Ana găsește, evident, bărbatul care o iubește necondiționat, o înțelege, o susține și rămâne acolo în ciuda crizelor, manipulărilor, schimbărilor de dispoziție și tuturor celorlalte lucruri pe care ea le face pentru a verifica dacă, într-adevăr, va fi abandonată.
Înțeleg ce încearcă să transmită autoarea: că un om cu astfel de mecanisme nu este definit exclusiv de ele și că poate exista cineva capabil să vadă dincolo de comportamentele dificile. Doar că, pentru mine, rezultatul a fost prea romanțat și prea forțat.
Nu am o problemă cu mecanismul psihologic prezentat în carte și nici nu mi-a fost străin modul în care Ana își sabotează relațiile. Pur și simplu nu mi-a plăcut povestea în forma în care a fost construită. Sincer, m-a și plictisit.
Cred că materialul de pornire avea potențial. Poveștile reale din spatele personajului, mecanismele unei persoane care se teme de abandon și încearcă permanent să demonstreze că nu poate fi iubită puteau da naștere unei cărți mult mai puternice.
Pentru mine, însă, „Sunt Ana și sunt nebună” a rămas o idee interesantă spusă într-un stil care nu m-a prins deloc și, când ajungi să citești ultimele capitole cu aceeași implicare cu care citești prospectul de la Nurofen, probabil că relația dintre tine și carte trebuie declarată oficial încheiată.
Cartea Oanei Nicolau pornește de la poveștile mai multor femei cu care autoarea, psihoterapeut de profesie, a lucrat în terapie și construiește în jurul lor povestea Anei, o femeie cu tulburare borderline, care trăiește permanent între extreme și pare incapabilă să găsească un punct de echilibru.
Ana este femeia care se teme atât de tare că va fi abandonată, încât face tot posibilul să provoace exact abandonul de care se teme. Îi testează pe cei care o iubesc, îi împinge până la limită, manipulează, provoacă certuri, are crize, caută validare prin sex și se pedepsește în toate felurile în care știe, pentru că undeva în interiorul ei există convingerea că nu este suficient de bună pentru a fi iubită.
Are și explicații pentru mecanismele astea: o copilărie fără tată și o mamă plecată la muncă în Italia, pe care o vede doar din când în când, multă frustrare, multă nevoie de afecțiune și, peste toate, frica permanentă de abandon.
Ideea nu este rea deloc. Din contră, mecanismul de autosabotare, nevoia de confirmare și oscilația între idealizare și respingere puteau construi un personaj foarte interesant. Problema mea a fost că nu am rezonat deloc cu felul în care a fost spusă povestea.
Mi s-a părut scrisă molatec, iar dialogurile dintre personaje mi-au sunat artificial. Totul are un aer prea explicativ, prea pregătit să demonstreze ceva, iar pe mine m-a scos din poveste în loc să mă bage în ea, iar povestea romantică m-a pierdut de tot.
Ana găsește, evident, bărbatul care o iubește necondiționat, o înțelege, o susține și rămâne acolo în ciuda crizelor, manipulărilor, schimbărilor de dispoziție și tuturor celorlalte lucruri pe care ea le face pentru a verifica dacă, într-adevăr, va fi abandonată.
Înțeleg ce încearcă să transmită autoarea: că un om cu astfel de mecanisme nu este definit exclusiv de ele și că poate exista cineva capabil să vadă dincolo de comportamentele dificile. Doar că, pentru mine, rezultatul a fost prea romanțat și prea forțat.
Nu am o problemă cu mecanismul psihologic prezentat în carte și nici nu mi-a fost străin modul în care Ana își sabotează relațiile. Pur și simplu nu mi-a plăcut povestea în forma în care a fost construită. Sincer, m-a și plictisit.
Cred că materialul de pornire avea potențial. Poveștile reale din spatele personajului, mecanismele unei persoane care se teme de abandon și încearcă permanent să demonstreze că nu poate fi iubită puteau da naștere unei cărți mult mai puternice.
Pentru mine, însă, „Sunt Ana și sunt nebună” a rămas o idee interesantă spusă într-un stil care nu m-a prins deloc și, când ajungi să citești ultimele capitole cu aceeași implicare cu care citești prospectul de la Nurofen, probabil că relația dintre tine și carte trebuie declarată oficial încheiată.