Freida McFadden a ajuns pentru mine un soi de plăcere bolnavă. O citesc nu doar ca să aflu ce se întâmplă, ci și ca să identific momentul în care povestea începe să scârțâie. E aproape un sport, unul care mie și altora ca mine, ne aduce uneori nervi și ei încasări din vânzări.
„Fiul perfect” mi s-a părut, totuși, ceva mai bine legat decât „Intrusa” sau „Deținutul”, două dintre aparițiile ei mai recente care, în opinia mea, suferă serios la capitolul noutate și mister. Evident și aici avem rețeta clasică McFadden: capitole scurte, informații dozate cu pipeta, personaje care ascund lucruri și un twist pe care autoarea îl păzește de parcă ar fi secret de stat.
Erika este mama lui Liam, adolescentul perfect pentru toată lumea, dar pe care ea îl consideră un psihopat. Încă din copilărie, băiatul a avut niște manifestări destul de sinistre: a legat o fetiță și a închis-o într-un dulap, și-a terorizat profesorii, a supus la abuzuri lente și chinuitoare animalele de companie, iar acum, când Olivia, o colegă de liceu a lui Liam, dispare, bănuiala cade imediat asupra lui.
Autoarea încearcă să ne inducă în eroare creionându-l pe Liam extrem de vinovat, până când nu mai pare așa, apoi brusc e din nou personajul principal negativ. Asta până când Olivia este găsită vie, închisă într-o groapă, iar marele răufăcător nu este fiul, ci tatăl: Jason. Da, soțul aparent banal și tatăl de familie exemplar este de fapt răpitorul și criminalul. Liam îl înfruntă și îl omoară, iar Erika, în minunatul stil de mamă iubitoare, ia vina asupra ei și le spune polițiștilor că ea l-a ucis.
Lucrurile se reglează, familia se liniștește după ce tatăl este încarcerat, iar când crezi că în sfârțit s-a terminat, McFadden mai aruncă un colț de pâine: o altă fată dispare în apropierea locului unde Liam fusese cu echipa de dezbateri. Coincidență sau Liam chiar este și el un criminal? Nu știm și nici nu mai contează.
După atâta McFadden, devine lejer să-i intuiești plot twistul, lectura curgând mai degrabă ca o confirmare decât ca o curiozitate.
O carte care se citește rapid, are tensiune și câteva momente bune, dar să fim serioși, nu e literatură care îți schimbă viața. E McFadden. O citești, mai găsești o hibă, oftezi și dai pagina și, inexplicabil, uneori te tentează și următoarea.