O căsnicie privită din două perspective diferite, care îți conferă senzația că citești două povești complet diferite, și, culmea, că ambele ar putea fi adevărate.

Tahar Ben Jelloun construiește romanul în antiteză, lăsând soțul și soția să-și spună, pe rând, propria versiune a unei căsnicii care s-a stricat încet, apoi definitiv. Fiecare își amintește, interpretează, justifică și, inevitabil, se consideră victimă în acest război fără sens devenit mariaj. Luate separat, cele două povești sunt perfect credibile, dar împreună devin mult mai complicate.

Cei doi nu doar că ajung să se deteste, dar se agață de nefericirea lor ca de un drept câștigat. Se rănesc, se învinovățesc, se pedepsesc și totuși rămân împreună, deși căsnicia lor a devenit de mult un soi de închisoare.

Cartea s-a dovedit a fi teribil de actuală, dincolo de cultura și tradițiile marocane care stau la baza poveștii. M-am gândit la toate cuplurile care rămân căsătorite ani la rândul după ce iubirea a dispărut, iar în locul ei au rămas resentimentele. Oameni care nu mai sunt fericiți, dar nici nu-l pot lăsa pe celălalt să fie, insistând pe o dorință absurdă de răzbunare, ca și cum nefericirea celuilalt ar putea compensa propria nefericire.

Între timp, viața trece, copiii cresc și se distanțează de tot, apar singurătatea, depresia, frustrările, eșecurile și sentimentul acela cumplit că ai irosit ani întregi din viață doar ca să demonstrezi că celălalt a fost vinovat.

Romanul este apăsător, dureros și, pe alocuri, greu de dus tocmai pentru că nu oferă un vinovat simplu. Există doi oameni care și-au făcut rău în moduri diferite și care au devenit atât de ocupați să-și numere rănile, încât au uitat că amândoi sângerează.

Iar când apare, târziu, și ideea unei forme de vindecare, ea vine dintr-un loc neașteptat: un imigrant sărman, blând și bun, care ajunge să aibă grijă de ce a mai rămas din această familie. El este „mierea” dintr-o poveste în care aproape totul a devenit amar.

Mi-a plăcut romanul tocmai pentru că nu încearcă să decidă cine are dreptate. Îți prezintă două versiuni și te lasă cu o întrebare incomodă: câte vieți pot fi distruse de doi oameni care preferă să aibă dreptate în loc să fie fericiți?

Lasă un răspuns