Am vrut să citesc „Ținutul mlaștinilor” de Virginia Hartman de ceva vreme. Am tot vânat-o la reduceri, am pus-o pe liste, am mai amânat-o și, într-un final, am ajuns la ea cu așteptări destul de mari. Probabil și aici a fost o parte din problemă, pentru că, după ce am terminat-o, am rămas cu senzația aceea destul de neplăcută de “Atât?”.
Hai să că zic câteva lucruri despre această lectură și despre cum am privit eu incursiunea în povestea lui Hartman. În primul și primul rând, romanul o are în centru pe Loni Murrow, o ilustratoare specializată în desenarea păsărilor, care se întoarce în localitatea natală din Florida după ce mama ei suferă un accident. Revenirea acasă înseamnă, inevitabil, și revenirea într-un trecut dureros în care tatăl ei, Boyd, a murit înecat când ea avea doisprezece ani, iar moartea lui a lăsat să se înțeleagă că a fost o sinucidere. Totuși, un bilet misterios găsit printre lucrurile mamei o face însă să se întrebe dacă povestea pe care a auzit-o toată viața este, de fapt, adevărată.
De aici pornește investigația lui Loni, care scoate la suprafață secrete vechi, relații de familie complicate și lucruri despre moartea tatălui său care a fost acoperită ca un accident.
În paralel, avem relația dificilă dintre Loni și mama ei, tensiunile cu fratele Phil și soția acestuia, dar și o poveste de dragoste care încearcă să-și facă loc printre toate problemele familiale.
Carte pornește de la o premisă interesantă, dar pentru mine a devenit problematic ritmul în care curgea acțiunea, adică destul de lent. Și nu neapărat genul acela de lentoare bine calculată, în care autorul construiește tensiunea până când ajungi să întorci paginile cu senzația că trebuie neapărat să afli ce urmează. Aici am avut destul de des impresia că povestea înaintează prin apă mică și cu vâslele puse deoparte.
Ce s-a întâmplat de fapt cu Boyd? Există indicii, amintiri, secrete și oameni care ascund lucruri, numai că intriga nu mi s-a părut suficient de puternică încât să mă țină permanent conectată. Cartea își dorește să fie thriller, dramă de familie, roman de dragoste și poveste despre relația dintre oameni și natură. Iar partea de dramă familială mi s-a părut, în cele din urmă, mai importantă decât misterul propriu-zis.
Mi-a plăcut și atmosfera. Mlaștini, apă, vegetație, păsări și peisaje ce se potrivesc perfect cu decorul. Dacă ești genul de cititor căruia îi plac romanele în care natura are o prezență puternică, probabil vei aprecia mult mai mult cartea decât am făcut-o eu. Pentru mine atmosfera nu a reușit să compenseze lipsa de dinamism. Am citit cartea cu sentimentul că ar fi putut fi mai scurtă și mai incisivă. Unele lucruri puteau fi spuse mai repede, iar misterul putea fi construit cu ceva mai multă tensiune. Chiar și faptul că romanul combină atât de multe direcții – crimă veche, familie, traumă, iubire, natură, vindecare – mi-a dat uneori senzația că povestea se împrăștie în loc să se concentreze.
Finalul devine chiar ușor violent când Loni ajunge într-o confruntare cu cel responsabil de mușamalizarea morții tatălui său, fapt ce îi pune la încercare relația amoroasă aflată în stadiul incipient.
“Ținutul mlaștinilor” nu este o carte proastă. Are atmosferă, are o protagonistă interesantă și are câteva teme bune despre memorie, familie și felul în care ne construim propriile versiuni ale trecutului. Doar că eu am așteptat mai mult mister, mai multă tensiune și, sincer, mai multă acțiune.
Am vrut să citesc „Ținutul mlaștinilor” de Virginia Hartman de ceva vreme. Am tot vânat-o la reduceri, am pus-o pe liste, am mai amânat-o și, într-un final, am ajuns la ea cu așteptări destul de mari. Probabil și aici a fost o parte din problemă, pentru că, după ce am terminat-o, am rămas cu senzația aceea destul de neplăcută de “Atât?”.
Hai să că zic câteva lucruri despre această lectură și despre cum am privit eu incursiunea în povestea lui Hartman. În primul și primul rând, romanul o are în centru pe Loni Murrow, o ilustratoare specializată în desenarea păsărilor, care se întoarce în localitatea natală din Florida după ce mama ei suferă un accident. Revenirea acasă înseamnă, inevitabil, și revenirea într-un trecut dureros în care tatăl ei, Boyd, a murit înecat când ea avea doisprezece ani, iar moartea lui a lăsat să se înțeleagă că a fost o sinucidere. Totuși, un bilet misterios găsit printre lucrurile mamei o face însă să se întrebe dacă povestea pe care a auzit-o toată viața este, de fapt, adevărată.
De aici pornește investigația lui Loni, care scoate la suprafață secrete vechi, relații de familie complicate și lucruri despre moartea tatălui său care a fost acoperită ca un accident.
În paralel, avem relația dificilă dintre Loni și mama ei, tensiunile cu fratele Phil și soția acestuia, dar și o poveste de dragoste care încearcă să-și facă loc printre toate problemele familiale.
Carte pornește de la o premisă interesantă, dar pentru mine a devenit problematic ritmul în care curgea acțiunea, adică destul de lent. Și nu neapărat genul acela de lentoare bine calculată, în care autorul construiește tensiunea până când ajungi să întorci paginile cu senzația că trebuie neapărat să afli ce urmează. Aici am avut destul de des impresia că povestea înaintează prin apă mică și cu vâslele puse deoparte.
Ce s-a întâmplat de fapt cu Boyd? Există indicii, amintiri, secrete și oameni care ascund lucruri, numai că intriga nu mi s-a părut suficient de puternică încât să mă țină permanent conectată. Cartea își dorește să fie thriller, dramă de familie, roman de dragoste și poveste despre relația dintre oameni și natură. Iar partea de dramă familială mi s-a părut, în cele din urmă, mai importantă decât misterul propriu-zis.
Mi-a plăcut și atmosfera. Mlaștini, apă, vegetație, păsări și peisaje ce se potrivesc perfect cu decorul. Dacă ești genul de cititor căruia îi plac romanele în care natura are o prezență puternică, probabil vei aprecia mult mai mult cartea decât am făcut-o eu. Pentru mine atmosfera nu a reușit să compenseze lipsa de dinamism. Am citit cartea cu sentimentul că ar fi putut fi mai scurtă și mai incisivă. Unele lucruri puteau fi spuse mai repede, iar misterul putea fi construit cu ceva mai multă tensiune. Chiar și faptul că romanul combină atât de multe direcții – crimă veche, familie, traumă, iubire, natură, vindecare – mi-a dat uneori senzația că povestea se împrăștie în loc să se concentreze.
Finalul devine chiar ușor violent când Loni ajunge într-o confruntare cu cel responsabil de mușamalizarea morții tatălui său, fapt ce îi pune la încercare relația amoroasă aflată în stadiul incipient.
“Ținutul mlaștinilor” nu este o carte proastă. Are atmosferă, are o protagonistă interesantă și are câteva teme bune despre memorie, familie și felul în care ne construim propriile versiuni ale trecutului. Doar că eu am așteptat mai mult mister, mai multă tensiune și, sincer, mai multă acțiune.