Vecina ta de vizavi te adoră. Sau cel puțin asta vrea să crezi…
Asta ne promite cartea lui John Marrs, dar după ce am terminat-o, singurul lucru pe care îl pot spune cu certitudine este că nici vecinii criminali nu mai sunt ce-au fost.
„Tu m-ai ucis prima” începe spectaculos: o femeie legată și călușată, captivă în mijlocul unui foc, fără să știe cum a ajuns acolo și cine vrea să o vadă arsă. Bun început. Ai foc, mister, o posibilă crimă și promisiunea unei povești cu secrete îngropate bine.
Problema este că, după ce începi să citești, misterul se dezumflă cam repede.
Ne întoarcem cu unsprezece luni în urmă și facem cunoștință cu cele trei femei din centrul poveștii: Margot, fosta vedetă pop devenită soție și mamă dezinteresată pentru doi copii vitregi, Anna, vecina timidă, nesigură și ușor dusă cu pluta, și Liv, noua venită în cartier, suficient de sofisticată cât să ascundă eficient faptul că averea sa provine din videochat și șantaj.
Cele trei sunt atât de transparente, iar intențiile lor atât de ușor de ghicit, încât finalul intuitiv devine o chestiune de așteptare. Singurul lucru bun sunt replicile acide dintre Margot și Liv, tachinările subtile de femei frustrate, atât.
Toate cele trei muieri ascund ceva, doar că nu chiar atât de bine. Secretele pe care autorul pare să le considere devastatoare, sunt de fapt destul de stupide.
Anna, în special, m-a scos din sărite. Este construită în jurul nesiguranțelor, problemelor psihice, traumelor și nevoii permanente de a se ascunde în spatele unei personalități fragile. Până aici, nimic greșit. Un personaj cu probleme psihice poate fi foarte interesant dacă este bine construit.
Totuși mi s-a părut atât de enervantă, încât la un moment dat am sperat că ea este cea incendiată la începutul romanului, dar nu. De fapt, Anna are personalități multiple și, ca și cum lucrurile nu erau deja suficient de încărcate, obișnuiește să încorporeze în propria personalitate victimele pe care le omoară.
Deci, femeia omoară oameni, iar victimele continuă să trăiască în mintea ei, devenind parte din personalitatea ei și împingând-o spre alte crime – așa apare o încărcatură inutilă într-o intrigă destul de slabă.
Totul pornește de la trauma din copilărie: casa incendiată, părinții morți în timpul unui jaf care a mers prost, Anna și fratele ei, Drew, fiind cei care supraviețuiesc. În prezent, Drew, pretinde a fi soțul Annei, pentru că cei doi au un plan de răzbunare care trebuie dus până la capăt.
Ținta? Margot. Pentru că Margot făcea parte din grupul care a dat jaful cu pricina.
Exclud faptul că de la atâta răzbunare, Drew se mai și amorezează de Margot și o lasă însărcinată după ce căsnicia ei era pe butuci. Și să nu mai zic că Anna o ucisese și pe prima soție a lui Nicu, soțul lui Margot, Nicu fiind român, cică în romanul ăsta, deși explicațiile legate de familia acestuia n-au nici în clin, nici în mânecă cu naționalitatea noastră (altă eroare penibilă). Și tot Anna ajunge să-l omoare și pe Drew… și spre final și pe Anna, că până la urmă, why the fuck not? Cine o oprește? Clar nu autorul. 😂
Și uite așa avem foc, jaf, părinți morți, răzbunare veche de douăzeci și cinci de ani, personalități multiple, victime care se întorc din morți sub formă de voci în capul criminalei, frate care se dă drept soț și trei femei care se mint între ele.
Pe scurt, o nebunie obositoare în care Marrs înghesuie atât de multe elemente încât în loc să creeze tensiune, te face să-ți dorești ca măcar morții să rămână morți, pentru că aveam senzația că nici după ce sunt eliminați din poveste nu scap de ei, căci mai aveau puțin și începeau să-și facă grup WhatsApp în capul Annei.
Am citit-o sperând la ceva care să-mi placă precum cărțile anterioare ale lui Marrs, dar n-a fost să fie. Mi s-a părut execrabil de proastă. M-am bucurat atât de mult că s-a terminat, încât nici nu mai conta cum. The end. Final și doamne ajută.