Primul gând când o citești pe Ariana este: ”Băi, femeia asta nu e normală”, dar, cu cât te afunzi mai mult în lectură, începi să te întrebi dacă nu cumva, problema ești chiar tu. Cartea despre care vă povestesc astăzi este pe alocuri de-a dreptul tulburătoare deși, în spatele furiei, al gândurilor negre și al impulsurilor bolnave, există ceva teribil de uman.
Protagonista este o femeie tânără, devenită recent mamă, care trăiește într-un sat francez, izolată de lume, cu un bebeluș de două luni, un soț distant și o viață domestică în care pare că nu se poate acomoda. Nu are nume, nici ea nici soțul ori copilul și, cel mai probabil, decizia asta vrea să sublinieze ideea că femeia, dincolo de identitatea proprie, este mamă și soție, două roluri sociale care o sufocă.
Din această cauză e furioasă, depresivă, sexuală, violentă în gânduri, uneori de-a dreptul înfricoșătoare. Își iubește copilul și, în același timp, l-ar ucide fără să clipească. Își dorește soțul, dar nu se poate abține să nu își dorească să îl vadă mort. Își dorește o viață normală și, în același timp, pare gata să arunce totul în aer.
Stilul autoarei este viu, brutal, visceral, impresionant. Cartea e concepută sub forma unui monolog interior haotic care amestecă prezentul cu amintirile, realitatea cu fantezia și tandrețea cu violența. Nu prea ai timp să respiri. Gândurile protagonistei vin peste tine unul după altul, exact ca într-o minte bolnavă care nu mai reușește să pună lucrurile în ordine.
Cartea e scurtă, dar nu e deloc o lectură ușoară, dimpotrivă. Avem la dispoziție 144 de pagini în care Harwicz îndeasă furie, sexualitate, maternitate, singurătate, frustrare, depresie, dorință și multă alienare.
Un alt element important este natura din jur. Câmpurile, pădurea, animalele, căldura, noroiul, insectele. Tot acest decor rural, aparent liniștit, contrastează foarte tare cu haosul din capul femeii și în loc să o liniștească, izolarea pare să-i amplifice tot ce are mai întunecat în interior.
Mi-a plăcut pentru că nu încearcă să găsească prea mult explicații sau să ne întâmpine cu concluzii terapeutice satisfăcătoare. Cartea ne permite accesul în capul unei femei care pare să se afle permanent la câțiva centimetri de marginea prăpastiei și acolo dăm de povestea unei femei care a ajuns să nu mai suporte viața pe care o trăiește, dar care nu știe dacă vrea să evadeze din ea sau să o distrugă.
O carte ciudată, brutală, foarte bine scrisă și, în mod surprinzător, pe alocuri teribil de amuzantă în negrul ei.
Mi-a plăcut poate chiar un pic mai mult decât ”Degenerat” și, dacă mai citesc ceva de această autoare, știu deja la ce să mă aștept: nimic liniștit, nimic comod și, cel mai probabil, încă o poveste în care ceva oribil este pe cale să se întâmple. :))