Am ajuns și la „Cujo” că nu mai citisem de câteva luni ceva de Stephen King* *și tare mi-a plăcut. Maestrul King nu construiește doar un horror despre un Saint Bernard care o ia razna, ci îngrămădește mai multe vieți, probleme, frustrări și oameni imperfecti într-un singur loc, după care îi lasă să se intersecteze într-un mod dramatic.
Acțiunea se petrece în Castle Rock, Maine, iar în centru avem două familii extrem de diferite.
Familia Trenton: Vic, Donna și băiețelul lor, Tad. O familie aparent normală, numai că normalitatea e cam șubredă. Vic are probleme la serviciu, căsnicia lui cu Donna scârțâie după ce află că aceasta a avut o aventură, iar Tad, băiețelul de patru ani, este terorizat de un monstru care îl pândește în întuneric.
De partea cealaltă a baricadei avem familia Camber: Joe, Charity și Brett. Aici atmosfera e și mai veselă, în sensul în care ai prefera să dormi toată viața într-un șanț decât să locuiești alături de ei. Joe este alcoolic, agresiv, misogin și genul de om care transformă orice moment din zi într-o situație stresantă. Charity, soția lui, trăiește într-o permanentă strategie de supraviețuire și încearcă să-și protejeze fiul de influența tatălui. Brett e un copil isteț care e prins între ce îi spune mama și ce îi bagă tatăl în cap.
Și apoi apare Cujo. Câinele familiei Camber. Un Saint Bernard masiv, blând, prietenos, care aleargă după un iepure și ajunge într-o vizuină unde este mușcat de un liliac turbat. De aici începe tragedia. King nu transformă câinele într-un monstru, ci ne trece prin degradarea lui, confuzia, febra, boala care îi schimbă percepția asupra oamenilor și îl face extrem de periculos.
Când Donna ajunge cu Tad la atelierul lui Joe Camber, pentru că mașina îi face probleme, Cujo, turbat de rabie l-a ucis pe stăpânul lui acum îi vânează pe cei doi blocați în autoturismul care refuză să mai pornească. De aici, romanul se transformă într-un coșmar claustrofobic, în care căldura, setea, frica și așteptarea de a fi salvate din fălcile namilei, devin extrem de chinuitoare.
Mi-a plăcut că horror-ul nu vine dintr-o creatură supranaturală, ci dintr-o situație perfect posibilă. Un câine turbat, o mașină care se strică, un loc izolat, un copil mic care trebuie salvat, un telefon fix la care mama nu poate ajunge, și o serie de împrejurări nefaste care se aliniază perfect.
Mai mult de atât, mi-au plăcut personajele și poveștile din spatele lor. Egoiști, lași, geloși, frustrați, infideli, agresivi, speriați, ridicoli, dar și capabili de iubire, sacrificiu și schimbare, exact ca în realitate.
Înainte de a-ți fi frică de ce urmează să li se întâmple personajelor, ajungi să-i cunoști și să te întrebi tu cum ai fi procedat în locul lor. Când începe nenorocirea, ești deja acolo, în curtea aia mizerabilă, în mașina mică și stricată, cu propriul copil pe care trebuie să-l salvezi… dacă poți.
Am ajuns și la „Cujo” că nu mai citisem de câteva luni ceva de Stephen King* *și tare mi-a plăcut. Maestrul King nu construiește doar un horror despre un Saint Bernard care o ia razna, ci îngrămădește mai multe vieți, probleme, frustrări și oameni imperfecti într-un singur loc, după care îi lasă să se intersecteze într-un mod dramatic.
Acțiunea se petrece în Castle Rock, Maine, iar în centru avem două familii extrem de diferite.
Familia Trenton: Vic, Donna și băiețelul lor, Tad. O familie aparent normală, numai că normalitatea e cam șubredă. Vic are probleme la serviciu, căsnicia lui cu Donna scârțâie după ce află că aceasta a avut o aventură, iar Tad, băiețelul de patru ani, este terorizat de un monstru care îl pândește în întuneric.
De partea cealaltă a baricadei avem familia Camber: Joe, Charity și Brett. Aici atmosfera e și mai veselă, în sensul în care ai prefera să dormi toată viața într-un șanț decât să locuiești alături de ei. Joe este alcoolic, agresiv, misogin și genul de om care transformă orice moment din zi într-o situație stresantă. Charity, soția lui, trăiește într-o permanentă strategie de supraviețuire și încearcă să-și protejeze fiul de influența tatălui. Brett e un copil isteț care e prins între ce îi spune mama și ce îi bagă tatăl în cap.
Și apoi apare Cujo. Câinele familiei Camber. Un Saint Bernard masiv, blând, prietenos, care aleargă după un iepure și ajunge într-o vizuină unde este mușcat de un liliac turbat. De aici începe tragedia. King nu transformă câinele într-un monstru, ci ne trece prin degradarea lui, confuzia, febra, boala care îi schimbă percepția asupra oamenilor și îl face extrem de periculos.
Când Donna ajunge cu Tad la atelierul lui Joe Camber, pentru că mașina îi face probleme, Cujo, turbat de rabie l-a ucis pe stăpânul lui acum îi vânează pe cei doi blocați în autoturismul care refuză să mai pornească. De aici, romanul se transformă într-un coșmar claustrofobic, în care căldura, setea, frica și așteptarea de a fi salvate din fălcile namilei, devin extrem de chinuitoare.
Mi-a plăcut că horror-ul nu vine dintr-o creatură supranaturală, ci dintr-o situație perfect posibilă. Un câine turbat, o mașină care se strică, un loc izolat, un copil mic care trebuie salvat, un telefon fix la care mama nu poate ajunge, și o serie de împrejurări nefaste care se aliniază perfect.
Mai mult de atât, mi-au plăcut personajele și poveștile din spatele lor. Egoiști, lași, geloși, frustrați, infideli, agresivi, speriați, ridicoli, dar și capabili de iubire, sacrificiu și schimbare, exact ca în realitate.
Înainte de a-ți fi frică de ce urmează să li se întâmple personajelor, ajungi să-i cunoști și să te întrebi tu cum ai fi procedat în locul lor. Când începe nenorocirea, ești deja acolo, în curtea aia mizerabilă, în mașina mică și stricată, cu propriul copil pe care trebuie să-l salvezi… dacă poți.