Există ceva teribil de eficient în ideea unui copil despre care toată lumea a crezut că a murit și care se întoarce, zece ani mai târziu, exact când mama lui începe, în sfârșit, să-și reconstruiască viața.


Emma Price își pierduse fiul de șase ani în timpul unei inundații. Hanoracul lui roșu fusese găsit în apele râului, însă trupul nu apăruse niciodată. Deși Emmei îi este imposibil să accepte că fiul ei e mort, zece ani mai târziu se vede nevoită să-și vadă de viață mai departe. De aceea are o relație nouă cu Jake, profesorul de artă al liceului unde lucrează amândoi și este însărcinată în opt luni.


Partea interesantă se produce când Aiden reapare. Acum are șaisprezece ani, este un adolescent traumatizat, plin de cicatrici și incapabil să vorbească despre ceea ce i s-a întâmplat, detaliu de care se agață practic întreaga intrigă a romanului.


Cum îți recuperezi copilul după zece ani, când acesta este de fapt un străin?


Mi-a plăcut mult felul în care Sarah A. Denzil a construit partea asta a poveștii. Relația dintre Emma și Aiden este, de fapt, mai interesantă pentru mine decât misterul propriu-zis al răpirii, pe care l-am intuit în mare parte. Mama își dorește să recupereze timpul pierdut, să-l protejeze, să afle ce i s-a întâmplat, în timp ce Aiden pare să trăiască într-un spațiu în care trecutul este atât de prezent, încât aproape că nu mai există loc pentru altceva.


Aiden tace. Mult. Foarte mult. Înțeleg perfect motivul, doar că, la un moment dat, am început să am senzația că aș vrea să-l scutur puțin și să-i spun: ”Măi băiatule, spune și tu ceva, că încercăm să rezolvăm un caz aici.” :))


Pe de altă parte, tocmai tăcerea lui permite autoarei să dozeze informațiile și să țină suspansul în viață. Aiden nu poate spune cine l-a răpit, unde a fost sau ce i s-a întâmplat, însă corpul lui vorbește în locul lui. Fracturile vindecate, cicatricile și reacțiile lui devin mici bucăți dintr-un puzzle pe care Emma trebuie să-l reconstruiască.


Singurul lucru care m-a făcut să mai ridic din sprânceană pe parcurs a fost tendința de a reveni, uneori prea des, la aceleași emoții, gânduri și stări ale Emmei. Vinovăția, trauma, nevoia de a-și recupera copilul – toate sunt perfect justificate, la fel cum sunt și sentimentele de oboseală, saturație, frustrare, și teama ca propriul copil ți-ar putea face rău. Romanul ar fi câștigat, după părerea mea, din puțină economie.


Per total, ”Copilul tăcut” este un thriller psihologic bine construit, cu o premisă care funcționează și cu suficient suspans cât să te țină în poveste până la final. Nu mi s-a părut neapărat original ca idee și nici nu m-a luat complet prin surprindere, dar mi-a plăcut cum autoarea a folosit tăcerea lui Aiden ca instrument de tensiune.

Lasă un răspuns