O carte cu care nu am rezonat, poate pentru că am pornit cu așteptări mari și am constatat pe parcurs că stilul în care este scrisă și modul în care se abordează tematica traumei și a supraviețuirii, nu rezonează cu stilul meu tăios, adesea lipsit de menajamente.
Premisa este interesantă: o femeie încearcă să supraviețuiască nu doar propriei traume, ci și tuturor pierderilor care i-au modelat existența. Melissa este un personaj marcat de moartea mamei, de dispariția celei mai bune prietene și de propriul accident din timpul tsunamiului din Thailanda, locul în care și-a construit o viață alături de tatăl său. Toate aceste evenimente ar fi trebuit să dea naștere unui roman profund și sfâșietor, dar din păcate, pentru mine, emoția s-a pierdut pe drum.
Cartea este construită aproape exclusiv din amintiri, observații și fragmente de viață aparent banale. O urmărim pe Melissa în copilărie, în relația cu mama, cu tatăl îndurerat, în prieteniile ei, în viața de zi cu zi, iar trauma este mereu prezentă, dar rareori ajunge în prim-plan. În schimb, pagini întregi sunt dedicate descrierilor naturii, plantelor, ecosistemelor marine și unor detalii botanice care, deși probabil au rol simbolic, ajung să încetinească ritmul până la epuizare.
Am înțeles intenția autoarei de a transforma apa într-o metaforă pentru memorie, doliu, pentru felul în care durerea nu dispare, ci rămâne suspendată în noi, doar că simbolistica este atât de apăsat construită, încât povestea propriu-zisă pare să se dizolve în ea. În loc să mă apropii de Melissa, am simțit că o privesc mereu printr-un geam gros, fără să îmi pese cu adevărat de suferința ei.
Personajele secundare sunt schițate discret și contribuie la imaginea unei vieți obișnuite, dar nici ele nu reușesc să aducă suficientă tensiune. Chiar și episoadele care ar trebui să fie devastatoare, sunt povestite cu aceeași voce calmă, aproape neutră. Înțeleg că acesta este stilul ales de Tara Menon, însă pentru mine a diminuat impactul emoțional în loc să-l amplifice.
Cartea este bine scrisă, elegantă și sensibilă, iar cei care iubesc literatura contemplativă, în care natura și introspecția sunt mai importante decât acțiunea, probabil vor găsi multe lucruri de apreciat. Eu, însă, am avut permanent impresia că citesc pagini întregi despre plante, mare și amintiri cotidiene, în timp ce adevărata dramă rămânea ascunsă printre rânduri, fără să mă facă vreodată să o simt cu adevărat, iar când un roman despre doliu și supraviețuire nu reușește să te facă să empatizezi cu personajul principal, simți că ceva esențial s-a pierdut pe parcurs.