Recunosc că am pornit pe drumul lecturii cu așteptări destul de mari, mai ales că premisa sună excelent: o adolescentă este găsită pe marginea unui drum, fără nicio amintire despre cine este. La poliție apare un bărbat care pretinde că este tatăl ei și o ia acasă, însă fata simte că ceva nu este în regulă. În paralel, un alt personaj, Drew, încearcă să afle ce s-a întâmplat cu iubita lui dispărută, în timp ce toți cei din jur par convinși că el a ucis-o.
Sunt două fire narative care, evident, se vor întâlni la un moment dat, iar întrebarea „cine minte?” este suficient de puternică încât să te facă să începi lectura cu entuziasm.
Drew este disperat să o găsească pe iubita sa Lola, iar presupusa Mary, se trezește blocată într-o cabană cu un tată habotnic, singuratic și extrem de ciudat, în timp ce comunitatea și poliția locală nu sunt capabili să descâlcească misterul deși la ceva timp, ies la suprafață alte dispariții nejustificate.
Din păcate, pentru mine, cartea nu a reușit să mențină acest interes decât sporadic.
Problema principală a fost ritmul. Deși povestea în sine nu este complicată, autoarea o întinde pe aproape 400 de pagini, umplând spațiile dintre momentele importante cu foarte multe detalii care nu aduc mare lucru nici personajelor, nici intrigii. Am avut senzația că citesc aceeași stare de nesiguranță spusă în zece feluri diferite, fără ca acțiunea să înainteze cu adevărat.
Nu pot spune că m-am plictisit complet, pentru că au existat câteva momente care chiar mi-au atras atenția și m-au făcut să întorc paginile. Sunt două-trei răsturnări de situație bine plasate, iar finalul leagă lucrurile într-un mod satisfăcător, doar că drumul până acolo mi s-a părut mult prea lung.
Personajele sunt convingătoare pe alocuri. Fata fără identitate este construită aproape exclusiv în jurul confuziei ei, ceea ce este firesc la început, dar după un timp devine repetitiv. Drew este probabil personajul cu care am rezonat cel mai mult, însă nici el nu primește suficientă profunzime cât să susțină singur povestea.
Ideea romanului, simplă, dar de efect, nu e lăsată să funcționeze prin tensiune și ritm, autoarea încearcând să o transforme într-un thriller amplu, iar rezultatul este o poveste diluată. Am avut impresia că multe scene există doar pentru a amâna dezvăluirea finală, nu pentru că ar fi fost cu adevărat necesare.
Ideea de bază care se desprinde este aceea în care nu poți avea încredere în nimeni, iar atmosfera de suspiciune este bine construită.
În final, Acesta nu e numele meu nu mi s-a părut un thriller slab, ci unul care nu profită suficient de propria idee. Cu mai puține pagini și un ritm mai alert, cred că ar fi avut un impact mult mai mare. Așa, am rămas cu senzația că citesc o intrigă de două sute de pagini întinsă aproape dublu.